Era septembrie 2011, după multe ore de mers cu maşina şi cărat bagaje trei etaje, am ajuns. Nu o mai văzusem nici macar în poze, era o surpriză, urma să trăim acolo pe termen nelimitat. Era mică ,plină de lumină, soarele era foarte puternic. Era frumos, casa noastră, în chirie, ce-i drept, dar era prima noastră casă, noi şi numai noi puteam decide unde o să punem patul, masa, biroul, vaza, televizorul, pozele cu noi. În ciuda oboselii, nu am închis un ochi până când toate lucruşoarele nu aveau locul lor. Era cea mai frumoasă casă!
Cine romantice, adunări cu prietenii, petreceri cu muzica la maxim, dansuri, jocuri de cărti, remi, întâlniri cu familia, plecări, sosiri, îmbrăţişări, îndepărtări, urlete, zâmbete, tăcere…oricum iubirea a fost piesa de baza în design.
Azi intră şi ies străini. Azi e gol, puţin praf, şi bagaje împachetate…gata de plecare. Mâine o să doarmă altcineva în patul meu şi alte poze o să zâmbească de pe birou…nu o să mai fie dezordinea mea prin dulapuri, poate o să fie mai curat, dar vreau să cred că şi bucata asta de casă o să îmi ducă dorul aşa cum o sa i-l duc eu. Îmi rămâne o parte din viaţă şi din suflet în casa asta şi vreau măcar să cred că nimeni nu va reusi să concentreze atâta căldură şi iubire cât am reuşit noi.
Piesa principală de design nu s-a demodat, nu s-a stricat…cred că ambianţa a fost de vină. Pereţii care au auzit atâtea aş vrea să spună ceva, nicio piesă de mobilier nu strigă după noi…aş vrea să spună că de vină sunt ei că au avut aceeaşi culoare în tot acest timp, de vină e patul, şi becul chior, asta aş vrea să aud..
„Să pleci, e ca şi cum ai muri, să ramai e şi mai rau…”
oanaadnana 